In prezent, operatiunea de efectuare a traducerilor cu caracter oficial este parazitata de o operatiune birocratica absolut inutila, si anume asa-numita "legalizare" a traducerii. Culmea este ca aceasta operatiune nici macar nu este prevazuta de textul legii (este prevazuta de legea nr. 36/1995, ceea ce este cu totul altceva, pentru ca legea nr. 36/1995 stipuleaza posibilitatea si modalitatea concreta de legalizare a semnaturii traducatorului, si nu obligativitatea acestei legalizari. De altfel, legea nr. 36/1995 este anterioara legii nr. 178/1997, deci dintr-o perioada cand nu exista nici un act normativ care sa reglementeze efectuarea traducerilor cu caracter oficial). Prin aceasta operatiune, notarul nu certifica traducerea ca atare (neavand nici competenta legala si nici competenta materiala în acest sens), ci certifica doar doua fapte juridice: faptul ca semnatarul traducerii are calitatea de traducator autorizat si faptul ca semnatura de pe traducere ai apartine realmente respectivului traducator autorizat. Atat, si nimic mai mult. Asadar, necesitatea legalizarii semnaturii traducatorului autorizat (pe fiecare traducere in parte) de catre un notar apare nu in mod explicit (adica prin stipularea de catre un text de lege), ci doar in mod implicit, datorita faptului ca traducatorul autorizat nu poseda un sigiliu propriu cu deplina forta probanta, prevazut de lege, prin care sa-si legitimeze semnatura. Am citit (pe Internet) mai multe "legi ale traducatorilor jurati" din statele Uniunii Europene, si am constatat ca toate aceste legi, fara exceptie, prevad existenta unui sigiliu (seal, sceau, Stempel, sello) al traducatorului. La urma urmei, asimilarea acquis-ului comunitar presupune (printre altele) si debirocratizarea actului administrativ, capitol la care Romania sta (inca) destul de prost. Se vorbeste foarte mult despre combaterea coruptiei, dar se omite faptul ca una din principalele surse (si cauze) ale coruptiei este birocratia. De altfel, traducatorul autorizat este in esenta un expert in domeniul sau de activitate, asa cum sunt expertii contabili, expertii evaluatori in domeniul funciar si imobiliar, expertii cadastrali si multi altii. Dintre toate categoriile de experti autorizati, traducatorul este singurul a carui semnatura, pe fiecare inscris an parte, trebuie sa fie legalizata de catre altcineva. Iar acest lucru inseamna in esenta, pe de o parte, timp pierdut si bani cheltuiti de catre clienti, iar pe de alta parte, o dependenta total nejustificata a traducatorilor fata de notari. Legalizarea notariala a semnaturii traducatorului are, daca ma pot exprima asa, o explicatie "istorica". Pana in 1989, notiunea de "liber-profesionist autorizat", cu rare exceptii, era ceva de neconceput. Orice cetatean apt de munca trebuia sa fie salariat: fie la stat, fie in sectorul cooperatist. In consecinta, notariatele de stat aveau traducatori salariati ai statului (asa cum erau de altfel si notarii de stat), solicitantii nu plateau onorarii, ci doar taxe de timbru, iar singura stampila care putea fi aplicata (si chiar se aplica) pe traducerile oficiale era stampila institutiei al carei salariat era traducatorul, adica stampila notariatului de stat. Intre 1990 si 1995, din motive in primul rand bugetare, notariatele de stat au renuntat la traducatorii angajati, astfel incat, in aceasta perioada, traducerile documentelor oficiale au fost efectuate de catre traducatori "agreati", pe criterii mai mult sau mai putin subiective, de catre presedintii notariatelor de stat. Intrucat nu exista un cadru legislativ care sa reglementeze activitatea acestor traducatori, este limpede ca singura stampila care putea fi aplicata pe o traducere a unui document oficial era tot stampila notariatului de stat. In 1995 s-au desfiintat notariatele de stat, iar in locul acestora au aparut notarii publici, care nu mai sunt salariati ai statului, ci sunt platiti de catre clienti. Intre 1995 si 1997, activitatea traducatorilor a fost reglementata prin cateva ordine ale ministrului justitiei, care, fiind doar ordine ale ministrului (in absenta unei legi), nu aveau cum sa statueze existenta unui sigiliu al traducatorului cu deplina forta probanta in fata autoritatilor publice. In sfarsit, în 1997 a aparut legea nr. 178 / 1997, care, an loc sa reglementeze problema sigiliului oficial al traducatorilor, a perpetuat subordonarea acestora fata de notari, iar legea nr. 281 / 2004 nu a schimbat nimic an aceasta chestiune. Asadar, obligativitatea legalizarii notariale a semnaturii tradu-catorului, care era justificata an conditiile regimului etatist dinainte de 1989, nu mai are nici o justificare rationala an prezent. Daca pentru traducerile dintr-o limba straina in limba romana (deci pentru uzul autoritatilor din Romania) este limpede ca traducatorul autorizat poate fi inzestrat cu un sigiliu oficial (astfel incat sa fie eliminata legalizarea notariala a semnaturii traducatorului), se pune intrebarea: nu cumva legalizarea notariala ar trebui sa fie mentinuta pentru traducerile din limba romana intr-o limba straina? Raspunsul este negativ, din doua motive. Pe de o parte, aceasta legalizare notariala nu exista nicaieri in statele europene (pentru ca "legile traducatorilor jurati" din aceste state, fara exceptie, mentioneaza in textul lor sigiliul oficial al traducatorului), si deci nu are nici o relevanta in aceste state, iar pe de alta parte, aceasta legalizare notariala nu are nici o valoare formala, pentru ca in eventualitatea necesitatii unei recunoasteri oficiale (la modul formal), relevanta este doar aplicarea apostilei prevazute prin Conventia de la Haga din 5 octombrie 1961. Iar aceasta apostila poate avea ca obiect chiar semnatura si sigiliul traducatorului autorizat, fara sa mai fie nevoie de calea ocolitoare a legalizarii notariale. Singura conditie in acest sens este ca traducatorul autorizat sa posede un sigiliu oficial prevazut de lege, pentru ca apostila se refera in mod explicit la semnatura si la sigiliul care sunt aplicate pe document.
sursa: dereptonline.com
Comentarii
Trimiteți un comentariu